Capitolul 1

Era timpul pe la sfârşitul orelor 23:00, să fi fost poate fără vreo zece minute miezul nopţii, când Ion, şoferul unui Taxi din capitală îşi privea cu o oarecare afecţiune potenţialii clienţi, oameni simpli care pur şi simplu îşi vedeau de mersul lor pe stradă, fără să-i acorde măcar o mică atenţie, îşi aştepta clienţii cu o oarecare intuiţie, cu care trebuie să-i spunem cititorului că avea o veche prietenie. Se cunoşteau de mult timp, fie că de când încă Ion era prin clasa a cincea şi când nu-şi pregătea temele , îi ieşea la iveală intuiţia că tocmai pe el are să-l scoată la tablă, paradoxal, dar asta se şi întâmpla, fie că de când începuse să fumeze, lucru care credem că s-ar fi întâmplat tot prin clasa a cincea. Se întâmplase într-o seară de toamnă, zicem seară pentru că  Soarele încă mai încerca din răsputeri să mai arunce câte-o rază  de lumină pe chipul Pământului, deşi singur deja dispăruse după orizont. Se întâmplase ca Ionuţ, căci aşa îl dezmierdau tinerii soţ şi soţie Lupescu, până la acel timp unicul fruct al iubirii dintre ei, să se ascundă într-o căpiţă de fân de-a vecinilor ca să-şi mai fumeze o ţigară din pachetul pe care îl avea bine protejat de ochii lumii, ascuns în aceeaşi căpiţă de fân. Şi cum stătea el şi trăgea fumuri din ţigară, la un moment dat avu o presimţire, o presimţire care în zilele noastre se cheamă intuiţie, o intuiţie că acuş îl prinde vecinul cu ţigara în gură. Paradoxal, dar asta se şi întâmplă.  Nici nu sfârşi să-şi ducă bine gândul pâna la capăt, că se şi pomeni cu moş Gheorghe sub nas, moş Gheorghe era soţul babei Ileana, vecini cu care erau familia Lupescu.
 -Ce faci tu aici, mă piciule?, îl întrebă moş Gheorghe cu o vădită mirare, lucru pe care i-l trăda expresia chipului şi putu fi uşor citită de orişicine, chiar dacă nu îl cunoştea îndeaproape pe moşneag,- Fumezi?
Ion cuprins de spaimă parcă amuţise, nu mai putu să vorbească şi doar dădu din cap în semn că adică  "NU", iar mucul de ţigară se făcu nevăzut în buzunăraşul pantalonilor pe care îi purta cât ai zice peşte.
-Stai bre, că o să te aprinzi, se miră şi mai tare moş Gheorghe de prostia copilului,eşti nebun sau ce-i cu tine? Scoate-l cât mai degrabă din buzunar, şi se grăbi să-l ajute băgându-i doar două degete în buzunar, pe măsură că nu încăpea mâina lui masivă în micul buzunăraş al lui Ionuţ, şi cu o deosebită măiestrie, care trebuie neapărat menţionată,  izbuti să scoată mucul, îl scuipă până ce-l stinge şi îl pune deja în buzunăraşul său, buzunăraşul ce-l avea la cămaşă.
-Ei, hai acu la maică-ta, să-i povestim şi ei ce făcuşi mătăluţă aici.
-Nu trebuie, că o să mă bată, reuşi să zică Ionuţ printre lacrimile ce-l copleşiră, mai bine trage-mi Dumneata două vergi la fund nea Ghoerghe, mai bine pedepseşte-mă Dumneata, că dacă află mama, nu-mi mai dă bani de bomboane, şi... şi mai bine... de Dumneata...
-Bine, zise nea Gheorghe,uite cum facem, dacă îmi dai cuvântul tău că nu mai pui  tutun pe limbă, dacă îmi promiţi că nu mai fumezi niciodată în viaţă, atunci aşa să fie, ba chiar mai mult, dacă te ţii de promisiune, nici vregi la fund nu-ţi dau. Dar să ştii, că cum calci strâmb, poţi să zici că ai încurcat-o.
-Bine nea Gheorghe, ne-am înţeles, aşa să fie.
De bucurie că moşul nu-l  va pârî, îi mai roşi din obrăjori care se făcuse de culoarea palidului în urma întâmplărilor ce avuse loc, ba schiţă chiar şi un zâmbet spre moş Gheorghe şi adăugă:
-O să-mi ţin de promisiune!
  De atunci se scurse o bucată buna de vreme, nea Gheorghe trecuse de partea celor drepţi, dar parcă îi simţea privirea de undeva de sus şi nu se încumeta să-şi încalce promisiunea, deşi putea să o facă fără nici o teamă, deoarece nu avea cine-i cere socoteala, deşi putea să-şi cumpere deja şi singur bomboane, măcar cu sacul din banii pe care îi câştiga cu transportul pasagerilor, dar nu se încumeta, s-ar simţi vinovat dacă ar face-o.
Nu dură mult şi în geamul de la uşa maşinii îi bătu o pereche de tineri în semn să-i deschidă, deşi era toamnă târzie şi frigul cam îşi făcea de cap, tinerii erau subţire îmbrăcaţi şi evident plini de ger.
-Cât ne costă drumul până la Ciocana?, întrebă băiatul pe Ion în timp ce suflă în mâini să şi le dezamorţească câtuşi de puţin,ajung cincizeci de lei?
-Depinde unde la Ciocana vă trebuie, poate să ajungă, dar poate şi să nu...
-La "Fazanul de Aur", spuse domnişoara, avem acolo o întâlnire fixată, şi ce-i drept cam întârziem.
-Cam puţin, zice Ion, dar hai că vă duc, în comparaţie cu nimic şi cincizeci de lei îs bani. Urcaţi!, îi îndemnă şoferul.
Îşi puse centura de siguranţă cu o deosebită grijă, fără însă să nu-şi amintească de presimţirea pe care o avea şi porni spre destinaţie. Să fi fost cam vreo cinci kilometri pe care avea să-i parcurgă până la "Fazanul de Aur", şi când era pe la jumătate de cale, deodată se pomeneşte cu o pană la una din roţile automobilului.
-A dreacului! Cât se mai poate?! Oare cât o să mai dureze?,trase pe dreapta, opri automobilul, şi scoase de la brâu pistolul care îi servea drept pază de hoţii nopţilor, îl băgă în gură şi apăsă pe trăgaci. Într-un moment interiorul maşinii fu stropit de creierii zburaţi pe pereţi.
-Telefonează  la urgenţă! O, Doamne! Telefonează cât mai repede!, începu să ţipe fata isteric.
Băiatu neavând nici cea mai mică închipuire ce ar trebui să facă în astfel de situaţii, o ascultă, scoate din buzunarul pantalonilor celularul şi formează numărul de urgenţă.
-Serviciul de Ajutoare! Bună seara, ce vi s-a întâmplat?, se auzi un glas din receptor.
-Buna seara, pronunţă tânărul cu careva emoţii, am fost martorii unui omor, unui omor de sine, adică  o sinucidere. Vă rog să trimiteţi pe cineva.
-Spuneţi-mi adresa unde s-a întâmplat şi aşteptaţi până ajung poliţiştii. Spuneţi-mi adresa, vă rog.
-Bine. Ne aflăm pe strada Albişoara, ce număr nu ştiu, dar suntem lângă benzinăria Petrom, sper că ştiţi unde e...
-Bine, Poliţia deja se îndreaptă spre voi, vă rog să-i întâmpinaţi. La revedere!